REȚELELE DE SOCIALIZARE

Partea I. Despre cum ne alegem trecutul și ce ne spune asta despre noi

Există, din când în când, pe rețelele moderne ale lumii, tendința de a aduna „curiozități”. Reale, mistificate? Habar n-am.

Astăzi s-au „adunat” despre România, ca și cum identitatea unei țări ar putea fi comprimată într-o listă cu 20 de buline colorate. Unele dintre ele sunt splendide: descoperiri unice, priorități istorice, invenții, orașe care au luminat Europa cu un secol înaintea altora. Sunt momente în care simți cum ți se îndreaptă spatele de mândrie. Avem motive. Altele sunt pete pe obrazul nostru.

Într-o asemenea listă, postată recent pe Facebook, apar două puncte, cel puțin ciudate ca să fiu îngăduitoare.

Unul este acela care afirmă, cu o seninătate stupefiantă, că Brașovul s-a numit „Orașul Stalin” în cinstea „marelui conducător, protector și eliberator”. Nu-mi credeam ochilor!

„14. Între 8 septembrie 1950 și 24 decembrie 1960, Brașovul s-a numit „Orașul Stalin”, în cinstea marelui conducător sovietic considerat la acea vreme eliberator și protector.”

Marele conducător! Culmea tupeului să spui, să crezi și să lansezi asta pe rețele. Cinstirea „marelui conducător”. În realitate un mare criminal, condamnat ulterior chiar de propriul popor. Iar o „româncuță de-a noastră” se simte mândră că l-am cinstit cum se cuvenea pe „eliberator și protector”.

„Româncuța” noastră uită se ne amintească despre crimele, suferința, lagărele terorii, familiile distruse de „marele conducător”.

O spune de parcă brașovenii erau mândrii că orașul lor purta numelui dictatorului.

O spune ca și cum istoria noastră ar trebui privită doar cu admirație pentru „estul care ne-a eliberat”, nu și cu luciditate.

De aici nedumerirea mea, dar mai ales revolta și furia.

Să pui alături de iluminarea electrică a Timișoarei și prima sonda petrolieră comercială din lume, românească, faptul că am fost obligați să ne plecăm în fața unui dictator, unui criminal? Asta nu e „curiozitate”. E o rană. Și nu, nu merităm să fim îndemnați a ne mândri cu rănile impuse. Merită doar să le recunoaștem, să le înțelegem și, uneori, să roșim puțin când ne amintim că nu am avut curajul să spunem „NU”. Atunci. Când trebuia. Și, mai ales merită să nu repetăm umilința de a ne lăsa răniți din nou.

Doamnă care ați lansat în mediul online așa ceva, chiar nu cunoașteți adevărul? Sau ați vrut doar manipularea minților neștiutoare?

Mă intrigă felul în care aceste liste amestecă trecutul glorios cu trecutul rușinos, fără niciun filtru, fără nicio responsabilitate.

„Româncuța noastră” pune la rând, în aceeași farfurie, iluminarea modernă a Timișoarei și obediența față de Stalin, spiritualitatea cu „târâtul în jurul bisericilor” și apoi ne invită să ne simțim mândri de toate.

Nu așa se construiește demnitatea. Demnitatea vine din alegere. Din discernământ. Din capacitatea de a spune: asta ne reprezintă, asta nu. Aici am strălucit, aici am greșit. Un popor matur nu își cosmetizează trecutul, ci îl privește drept în ochi, cu coloana vertebrală în poziție corectă, chiar dacă uneori doare.

Va urma!