Partea a II-a. Despre cum înțelegem religiozitatea și ce ne spune asta despre noi

Un alt punct revoltător din lista de care vorbea deunăzi, este cel în care apare și afirmația că suntem una dintre cele mai religioase țări din lume. De parcă ne-am măsura credința la kilogram.

„13. România, este una dintre cele mai religioase țări din lume. Alături de Irak, Nigeria, Ghana, Macedonia, Fiji și Kenya.”

Doamnă, ce înseamnă pentru dumneavoastră „cea mai religioasă” țară din lume?

Poate suntem. Nu știu. Dar religiozitatea nu e o medalie. E o realitate socială complexă, cu lumini și umbre. Nu poți să o pui în aceeași listă cu invenții, descoperiri arheologice și recorduri tehnologice. E altă zonă a identității noastre — nu un „fun fact” de duminică.

Și mai e ceva: atunci când vorbim despre religiozitate, nu putem ocoli exagerările, care într-adevăr ne pun alături de țările enumerate.

În secolul XXI, când medicina a ajuns să refacă organe, când trimitem roboți pe Marte și scriem romane despre stele și conștiințe artificiale, trebuie să recunoaștem, noi încă ne comportăm, uneori, ca în evul mediu. Și nu e doar regretabil. E periculos.

Vedem oameni care „pupă” moaște fără nicio regulă elementară de igienă, ca și cum microbii ar avea frică de tămâie. Moaște apărute peste noapte, ca ciupercile după ploaie, fiecare cu povestea ei miraculoasă, fiecare cu profitul ei secret. Vedem îmbulzeli care seamănă mai degrabă cu năvălirile hoardelor tătare decât cu un act de credință. Oameni care se îmbrâncesc, se ceartă, se înjură de „toți dumnezeii”... și apoi se aruncă, cu o foame aproape tribală, să atingă icoanele din biserici la sărbători. Este vorba de aceeași oameni care; în restul anului, se îmbulzesc în bodegi sau pe la porți cu numele necuratului pe buze.

Vedem și ritualuri ciudate, poate, înjositoare, de parcă am fi pe un platou de filmare pentru un documentar despre superstițiile unei civilizații dispărute: oameni târându-se în „patru labe” în jurul bisericilor, ca un tribut adus... cui? sau ce se lasă călcați în picioare — la propriu — de către preoți. Ritualuri destul de recent apărute, atât de stranii încât nici nu știm dacă să râdem sau să chemăm vreun psihiatru sau psiholog. Sigur ar trebui chemat bunul simț de rezervă.

Nu poți promova asemenea comportamente drept „religiozitate”. Asta nu e credință. Asta e lipsă de educație, superstiție și, pe alocuri, spectacol grotesc. O fugă înapoi, nu înainte.

Și tocmai aici ar trebui să ne fie rușine: nu pentru că suntem o țară în care oamenii cred în ceva — credința adevărată nu e ridicolă, e personală, calmă, liniștită — ci pentru că am confundat credința cu circul. Pentru că am acceptat exagerarea drept normă. Pentru că am uitat că spiritualitatea e ceva care se trăiește în suflet, nu în îmbulzeală.

Un popor al secolului XXI nu ar trebui să-și etaleze excesiv religiozitatea.

Poate că tocmai aici e problema listelor de Facebook: ele nu gândesc. Amestecă totul, ca un copil care strânge cioburi de sticlă doar pentru că „strălucesc” în soare. Iar noi, cei care postăm sau distribuim mai departe, avem obligația de a pune ordine, de a separa valoarea de rușine, lumina de întuneric, ceea ce ne definește de ceea ce ar trebui doar să ne amintească să nu repetăm.

Până atunci, rămâne ideea: nu orice informație e motiv de mândrie. Și nu orice trecut trebuie fluturat ca un steag. Unele capitole trebuie citite cu grijă, recunoscute cu sinceritate și așezate la locul lor — departe de bucuriile și victoriile care ne definesc.

Haideți să nu mai simplificăm lumea în 20 de puncte!

Sfârșit

Sau

La altă postare